Karl Marx

Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte

III

Adunarea naţională legislativă s-a întrunit la 28 mai 1849. La 2 decembrie 1851 ea a fost dizolvată. Această perioadă cuprinde istoria republicii constituţionale, sau parlamentare.

În prima revoluţie franceză, dominaţia constituţionaliştilor este urmată de aceea a girondinilor, iar dominaţia acestora de dominaţia iacobinilor. Fiecare dintre aceste partide se sprijină pe partidul mai înaintat. De îndată ce un partid a dus revoluţia atît de departe încît nu mai este în stare s-o urmeze şi, cu atît mai puţin, să se situeze în fruntea ei, este înlăturat şi trimis la ghilotină de către aliatul mai îndrăzneţ, care stă în spatele lui. Revoluţia urmează astfel o linie ascendentă.

În revoluţia din 1848 lucrurile se petrec invers. Partidul proletar apare ca o anexă a partidului democrat mic-burghez, care îl trădează şi contribuie la înfrîngerea lui la 16 aprilie, la 15 mai[N160] şi în zilele din iunie. Partidul democrat, la rîndul lui, se reazemă pe umerii partidului republican burghez. Republicanii burghezi, de îndată ce se cred în stare să se ţină bine pe picioare, se şi descotorosesc de companionii inoportuni, pentru a se sprijini, la rîndul lor, pe umerii partidului ordinii. Acesta îşi scutură umerii, dîndu-i peste cap pe republicanii burghezi, şi se urcă pe umerii forţei armate. El îşi închipuie că mai şade pe umerii acesteia cînd, într-o bună dimineaţă, bagă de seamă că umerii s-au transformat în baionete. Fiecare partid loveşte înapoi în partidul care-l împinge de la spate şi se sprijină de cel care-l împinge înapoi. Nu e de mirare dacă, în această poziţie caraghioasă, el îşi pierde echilibrul şi, după inevitabilele scălîmbăieli, se prăbuşeşte, făcînd nişte tumbe bizare. Astfel revoluţia urmează o linie descendentă. Ea este angajată în această mişcare regresivă încă înainte ca ultima baricadă din februarie să fi fost înlăturată şi înainte ca prima putere revoluţionară să fi fost constituită.

Perioada de care ne ocupăm prezintă amestecul cel mai pestriţ de contradicţii flagrante: constituţionalişti care conspiră făţiş împotriva constituţiei; revoluţionari care, după propria lor mărturie, sînt adepţi ai acţiunilor constituţionale; o Adunare naţională care vrea să fie atotputernică şi rămîne mereu parlamentară; o Montagne care crede că menirea ei este să rabde şi care compensează înfrîngerile ei actuale prin prevestirea viitoarelor victorii; regalişti în rolul de patres conscripti1) ai republicii, constrînşi de împrejurări să menţină în străinătate casele regale duşmănoase, ai căror partizani sînt, iar în Franţa să sprijine republica, pe care o urăsc; o putere executivă care-şi vede puterea în propria-i slăbiciune şi prestigiul în dispreţul pe care-l inspiră; o republică care nu e altceva decît îmbinarea celor mai mîrşave laturi a două monarhii: a Restauraţiei şi a monarhiei din iulie, cu o etichetă imperială; alianţe a căror principală clauză e dezbinarea; lupte a căror lege fundamentală este lipsa de hotărîre; o agitaţie deşănţată lipsită de conţinut; propovăduirea solemnă a ordinii, în numele ordinii, în numele revoluţiei; pasiuni lipsite de adevăr şi adevăruri lipsite pasiuni; eroi fără fapte eroice; istorie fără evenimente; dezvoltare a cărei unică forţă motrice pare a fi calendarul, obositoare prin repetarea constantă a aceloraşi stări de tensiune şi de destindere; antagonisme care par a se ascuţi ele însele periodic, numai pentru ca să se tocească şi să-şi piardă orice însemnătate, neputînd fi rezolvate; paradă pretenţioasă de eforturi şi spaimă burgheză în faţa pericolului cataclismului final, în timp ce salvatori ai lumii se dedau la cele mai meschine intrigi şi comedii de curte, amintind prin nepăsarea lor mai mult de vremurile frondei[N161] decît de judecata de apoi; întregul geniu oficial al Franţei, făcut de ruşine de obtuzitatea perfidă a unui singur individ; voinţa generală a naţiunii, căutîndu-şi — ori de cîte ori îşi spune cuvîntul prin votul universal — expresia potrivită în duşmanii inveteraţi ai intereselor maselor, pînă o găseşte în cele din urmă în bunul plac al unui aventurier. Nicicînd o pagină de istorie n-a fost zugrăvită în culori mai cenuşii. Oamenii şi evenimentele apar ca nişte Schlemihli de-a-ndoaselea, ca nişte umbre care şi-au pierdut corpul[N162]. Revoluţia însăşi îşi paralizează propriii ei purtători, înzestrîndu-i numai pe duşmanii ei cu o vehemenţă pasionată. Cînd ,,spectrul roşu“, mereu invocat şi conjurat de către contrarevoluţionari, apare în cele din urmă, el nu apare purtînd pe cap boneta frigiană anarhică, ci în uniforma ordinii, în pantaloni roşii.

Am văzut că guvernul instalat de Bonaparte la 20 decembrie 1848, în ziua înălţării2) sale, era un guvern al partidului ordinii, al coaliţiei dintre legitimişti şi orleanişti. Acest guvern Barrot-Falloux supravieţuise Constituantei republicane, a cărei viaţă o scurtase în chip mai mult sau mai puţin violent, şi se mai afla încă la cîrma ţării. Changarnier, generalul regaliştilor coalizaţi, continua să deţină comanda supremă a diviziei I de armată şi pe aceea a Gărzii naţionale din Paris. În sfîrşit, alegerile generale au asigurat partidului ordinii o mare majoritate în Adunarea naţională. Aici deputaţii şi pairii lui Ludovic-Filip s-au întîlnit cu o falangă sacră de legitimişti, pentru care numeroasele buletine de vot ale naţiunii se transformaseră în bilete de intrare pe scena politică. Deputaţii bonapartişti erau prea puţin numeroşi pentru a putea forma un partid parlamentar independent; ei nu apăreau decît ca une mauvaise queue3) a partidului ordinii. Astfel acesta avea în mîinile lui puterea guvernamentală, armata şi corpul legislativ, într-un cuvînt întreaga putere de stat, întărită moralmente prin alegerile generale, care făceau să apară dominaţia lui drept expresie a voinţei poporului, precum şi prin victoria concomitentă a contrarevoluţiei pe întregul continent european.

Niciodată încă un partid nu şi-a început campania cu mijloace mai puternice şi sub auspicii mai favorabile.

În Adunarea naţională legislativă, republicanii puri, naufragiaţi, s-au văzut reduşi la o clică de vreo 50 de persoane în frunte cu generalii africani Cavaignac, Lamoricière, Bedeau. Marele partid de opoziţie era însă Montagne. Aceasta era denumirea parlamentară pe care şi-o dăduse partidul democraţiei sociale. El dispunea de peste 200 de locuri dintre cele 750 ale Adunării naţionale şi, în consecinţă, era cel puţin tot atît de puternic ca oricare din cele trei fracţiuni ale partidului ordinii luate în parte. Minoritatea lui relativă în raport cu întreaga coaliţie regalistă părea compensată de anumite împrejurări speciale. Nu numai alegerile departamentale vădeau că acest partid îşi cîştigase numeroşi aderenţi în rîndurile populaţiei săteşti; partidul număra în rîndurile sale aproape pe toţi deputaţii din Paris; armata, alegînd trei subofiţeri, îşi manifestase convingerile democratice, iar Ledru-Rollin, liderul Montagnei, spre deosebire de toţi reprezentanţii partidului ordinii fusese ridicat la rangul de parlamentar de către cinci departamente care votaseră pentru el. Astfel, la 28 mai 1849, în condiţiile unor inevitabile ciocniri între regalişti şi între partidul ordinii în ansamblul lui şi Bonaparte, Montagne părea să aibă toate şansele de succes de partea sa. După 14 zile ea pierduse totul, inclusiv onoarea.

Înainte de a continua expunerea istoriei parlamentare sînt necesare cîteva observaţii spre a evita unele erori obişnuite în aprecierea caracterului general al epocii pe care o analizăm. Privind lucrurile prin prisma democraţilor, s-ar părea că în perioada Adunării naţionale legislative, ca şi în timpul Constituantei, era vorba de o simplă luptă între republicani şi regalişti. Mişcarea însăşi ei o rezumă însă într-un singur cuvînt: ,,reacţiune“ — noapte în care toate pisicile par cenuşii şi care îngăduie democraţilor să debiteze banalităţile lor demne de un paznic de noapte. Într-adevăr, la prima vedere, partidul ordinii apare ca un ghem de diverse fracţiuni regaliste, care nu numai că ţes intrigi una împotriva alteia pentru a-l urca pe tron pe pretendentul respectiv şi a-l exclude pe pretendentul partidului advers, dar care se şi unesc toate în ura comună faţă de „republică“ şi în lupta lor comună împotriva acesteia. În opoziţie cu această conspiraţie regalistă, Montagne, la rîndul ei, apare drept apărătoare a „republicii“. Partidul ordinii duce în permanenţă o politică de „reacţiune“, care, la fel ca în Prusia, este îndreptată împotriva presei, dreptului de asociere etc. şi, ca şi în Prusia, se realizează prin brutale intervenţii poliţieneşti ale birocraţiei, jandarmeriei şi parchetelor. „Montagne“, la rîndul ei, este tot atît de permanent ocupată cu respingerea acestor atacuri, cu apărarea „drepturilor eterne ale omului“ cum a fost, într-o măsură mai mică sau mai mare, de un veac şi jumătate încoace orice partid aşa-zis popular. La o cercetare mai îndeaproape a situaţiei şi a partidelor dispare însă aparenţa înşelătoare care voalează lupta de clasă şi fizionomia specifică a acestei perioade.

Legitimiştii şi orleaniştii formau, după cum am spus, cele două mari fracţiuni ale partidului ordinii. Dar ce lega aceste fracţiuni de pretendenţii lor şi ce le despărţea? Să nu fi fost nimic altceva decît crinul şi tricolorul, casa de Bourbon şi casa de Orléans, nuanţe deosebite ale regalismului, şi în general era oare vorba de profesiunea de credinţă regalistă? Sub Bourboni dominase marea proprietate funciară, cu popii şi lacheii ei. Sub Orléans-ii — aristocraţia financiară, marea industrie, marele comerţ, într-un cuvînt capitalul, cu suita lui de avocaţi, profesori şi oratori. Monarhia legitimă nu a fost decît expresia politică a dominaţiei ereditare a moşierilor, după cum monarhia din iulie nu a fost decît expresia politică a dominaţiei uzurpatoare a parveniţilor burghezi. Deci ceea ce dezbina aceste fracţiuni nu erau nicidecum aşa-zisele principii, ci condiţiile lor materiale de existenţă, două feluri diferite de proprietate; era vechea opoziţie dintre oraş şi sat, rivalitatea dintre capital şi proprietatea funciară. Că în acelaşi timp vechi amintiri, duşmănii personale, temeri şi speranţe, prejudecăţi şi iluzii, simpatii şi antipatii, convingeri, crezuri şi principii îi legau de o dinastie sau de cealaltă, cine ar putea nega acest lucru? Pe diferitele forme de proprietate, pe condiţiile sociale de existenţă se ridică o întreagă suprastructură de sentimente, de iluzii, de mentalităţi şi de concepţii despre lume, diferite şi caracteristice. Întreaga clasă le creează şi le modelează pe baza condiţiilor ei materiale şi a relaţiilor sociale corespunzătoare. Individul izolat, căruia aceste concepţii îi sînt transmise prin tradiţie şi educaţie, îşi poate închipui că ele constituie motivele reale, determinante propriu-zise şi punctul de plecare al activităţii sale. Dacă orleaniştii şi legitimiştii, dacă fiecare dintre cele două fracţiuni căuta să se convingă pe sine însăşi şi s-o convingă pe cealaltă că ceea ce le dezbină este ataşamentul faţă de cele două case regale, faptele au dovedit ulterior că, dimpotrivă, interesele lor opuse nu au permis unirea celor două dinastii. Si după cum în viaţa particulară se face o distincţie între ceea ce crede şi spune un om despre sine şi ceea ce este şi face în realitate, cu atît mai mult trebuie să facem o distincţie, atunci cînd este vorba de lupte istorice, între frazeologia şi iluziile partidelor şi adevărata lor natură şi adevăratele lor interese, între ceea ce îşi închipuie că sînt de ceea ce sînt în realitate. Orleaniştii şi legitimiştii s-au pomenit alături sub republică, avînd aceleaşi revendicări. Faptul că fiecare parte voia să impună, împotriva celeilalte, restaurarea propriei sale dinastii, nu însemna decît că fiecare dintre cele două mari fracţiuni în care se împarte burghezia — proprietatea funciară şi capitalul — căuta să-şi restaureze propria supremaţie şi să-şi subordoneze cealaltă parte. Vorbim despre două fracţiuni ale burgheziei, deoarece marea proprietate funciară, cu toate că cocheta cu feudalismul şi cu tot orgoliul izvorît din originea ei nobilă, se burghezise complet ca urmare a dezvoltării societăţii moderne. Astfel, de pildă, toryi din Anglia şi-au închipuit vreme îndelungată că se entuziasmează pentru regalitate, biserică şi splendorile vechii constituţii engleze, pînă în ziua în care primejdia le-a smuls mărturisirea că nu se entuziasmează decît pentru renta funciară4).

Regaliştii coalizaţi unelteau unii împotriva altora în presă, la Ems, la Claremont[N163], în afara parlamentului. În culise ei îşi puneau din nou vechile lor livrele orleaniste şi legitimiste, reluînd vechile lor turnire. Însă pe scena publică, în activitatea lor publică, ca mare partid parlamentar, ei se mulţumeau cu simple reverenţe adresate dinastiilor respective şi amînau in infinitum5) restaurarea monarhiei. Ei îşi vedeau de adevăratele lor treburi în calitate de partid al ordinii, adică sub un steag social şi nu sub unul politic, în calitate de reprezentanţi ai ordinii burgheze şi nu în calitate de cavaleri ai unor prinţese pribege, ca clasă burgheză opusă altor clase şi nu ca regalişti opuşi republicanilor. Şi, ca partid al ordinii, ei au exercitat asupra celorlalte clase ale societăţii o dominaţie mai absolută şi mai fermă decît vreodată înainte, sub restauraţie sau sub monarhia din iulie, dominaţie care, în general, era posibilă numai sub forma republicii parlamentare, căci numai sub această formă cele două mari fracţiuni ale burgheziei franceze au putut să se unească şi să pună la ordinea zilei dominaţia clasei lor în locul dominaţiei unei fracţiuni privilegiate a acestei clase. Dacă, totuşi, şi ca partid al ordinii, regaliştii ponegresc republica, fără să-şi ascundă aversiunea faţă de ea, aceasta nu se explică numai prin reminiscenţe regaliste. Instinctul le spunea că, deşi republica încununează dominaţia lor politică, ea subminează totodată baza socială a acestei dominaţii. Căci acum trebuiau să stea faţă în faţă cu clasele subjugate şi să lupte direct împotriva lor, fără să se poată ascunde după coroană şi fără să poată abate atenţia naţiunii prin luptele, căzute pe plan secundar, dintre ei şi împotriva regalităţii. Era sentimentul slăbiciunii care îi făcea să dea înapoi în faţa condiţiilor pure ale propriei lor dominaţii de clasă şi să tindă înapoi, la forme mai puţin finite, mai puţin dezvoltate, şi tocmai de aceea mai puţin periculoase, ale acestei dominaţii. Dimpotrivă, ori de cîte ori regaliştii coalizaţi intră în conflict cu pretendentul care le este ostil, cu Bonaparte, ori de cîte ori socot că atotputernicia lor parlamentară este ameninţată de puterea executivă, ori de cîte ori sînt deci nevoiţi să împingă pe primul plan legitimitatea politică a dominaţiei lor, ei se manifestă ca republicani, şi nu ca regalişti, începînd cu orleanistul Thiers, care încredinţează Adunarea naţională că republica îi desparte cel mai puţin şi terminînd cu legitimistul Berryer, încins cu eşarfa tricoloră, se adresează, la 2 decembrie 1851, poporului adunat în faţa primăriei arondismentului al X-lea ca tribun, în numele republicii. E drept că ecoul îi răspunde batjocoritor: Henri al V-lea! Henri al V-lea!

Ca o contracarare a burgheziei coalizate se formase o coaliţie a mic-burghezilor şi muncitorilor, aşa-zisul partid al democraţiei sociale. După zilele din iunie 1848, mica burghezie a văzut că a fost nedreptăţită, că interesele ei materiale erau ameninţate şi că garanţiile democratice, care urmau să le asigure posibilitatea de a apăra aceste interese, erau puse sub semnul întrebării de contrarevoluţie. De aceea ea s-a apropiat de muncitori. Pe de altă parte, reprezentanţa lor parlamentară, Montagne, care fusese dată la o parte în timpul dictaturii republicanilor burghezi, îşi recîştigase în decursul celei de-a doua jumătăţi a existenţei Constituantei popularitatea pierdută, datorită luptei dusă împotriva lui Bonaparte şi a miniştrilor regalişti. Ea încheiase o alianţă cu conducătorii socialişti. În februarie 1849 au avut loc banchete pentru a sărbători împăcarea. A fost întocmit un program comun, s-au creat comitete electorale comune şi au fost desemnaţi candidaţi comuni. Revendicărilor sociale ale proletariatului li s-a retezat ascuţişul revoluţionar, căpătînd un colorit democratic; revendicările democratice ale micii burghezii au fost despuiate de forma lor pur politică, scoţîndu-se în evidenţă coloritul lor socialist. Astfel a luat naştere democraţia socială. Noua Montagne, rezultatul acestei combinaţii, se compunea, cu excepţia cîtorva figuranţi din rîndurile clasei muncitoare şi a cîtorva socialişti sectari, din aceleaşi elemente ca şi vechea Montagne, numai că era numeric mai puternică. Dar în cursul timpului ea se transformase o dată cu clasa pe care o reprezenta. Caracterul specific al democraţiei sociale constă în aceea că instituţiile democrat-republicane sînt revendicate de ea nu ca mijloc pentru a desfiinţa cele două extreme, capitalul şi munca salariată, ci pentru a atenua antagonismul dintre ele şi a-l transforma în armonie. Oricît de diferite ar fi măsurile propuse pentru atingerea acestui scop, oricît s-ar împodobi el cu idei mai mult sau mai puţin revoluţionare, conţinutul rămîne acelaşi: transformarea societăţii pe cale democratică, însă o transformare în cadrul micii burghezii. Nu trebuie să adoptăm concepţia mărginită că mica burghezie ar voi, principial, să-şi impună interesele egoiste de clasă. Dimpotrivă, ea crede că condiţiile speciale ale eliberării ei sînt condiţiile totodată generale, singurele în cadrul cărora poate fi salvată societatea modernă şi evitată lupta de clasă. De asemenea, să nu ne închipuim că reprezentanţii democraţiei ar fi cu toţii nişte shopkeepers6) sau admiratori ai acestora. Prin cultura şi situaţia lor personală, ei pot fi tot atît de departe de aceştia ca cerul de pămînt. Ceea ce face din ei reprezentanţi ai micii burghezii este faptul că gîndirea lor nu poate depăşi limitele pe care nu le depăşeşte viaţa mic-burghezului, astfel că din punct de vedere teoretic ei ajung la aceleaşi probleme şi soluţii spre care mic-burghezii sînt împinşi în practică de interesul lor material şi de poziţia lor socială. Acesta este, în genere, raportul dintre reprezentanţii politici şi literari ai unei clase şi clasa pe care o reprezintă.

După cele spuse mai sus se înţelege de la sine că, dacă Montagne luptă neîncetat împotriva partidului ordinii, pentru republică şi pentru aşa-zisele drepturi ale omului, scopul ei final nu este nici republica şi nici drepturile omului, după cum o armată ameninţată să i se ia armele se împotriveşte şi intră în luptă nu numai pentru a-şi păstra armele.

Partidul ordinii a început să provoace Montagne de îndată ce s-a întrunit Adunarea naţională. Burghezia simţea în momentul acela nevoia să termine cu mica burghezie democrată, după cum, cu un an în urmă, înţelesese necesitatea de a sfîrşi cu proletariatul revoluţionar. Numai că de data aceasta situaţia adversarului era alta. Puterea partidului proletariatului era în stradă, pe cînd puterea micii burghezii era în însăşi Adunarea naţională. Ea trebuia deci ademenită să iasă din Adunarea naţională în stradă şi să-şi sfărîme singură puterea parlamentară înainte ca timpul şi împrejurările s-o fi consolidat. Montagne a căzut orbeşte în cursă.

Bombardarea Romei de către trupele franceze a fost momeala care i s-a aruncat. Acest act constituia o violare a articolului V al constituţiei, care interzice Republicii Franceze să folosească forţele sale armate împotriva libertăţii altui popor. În afară de aceasta, şi articolul 54 interzicea puterii executive orice declaraţii de război fără aprobarea Adunării naţionale, iar Constituanta dezaprobase, prin hotărîrea ei de la 8 mai, expediţia împotriva Romei. Pe acest temei, Ledru-Rollin a depus, la 11 iunie 1849, un act de punere sub acuzare a lui Bonaparte şi a miniştrilor lui. Întărîtat de înţepăturile de viespe ale lui Thiers, el a ajuns chiar să ameninţe că va apăra constituţia prin toate mijloacele, chiar şi cu arma în mînă. Montagne s-a ridicat ca un singur om, repetînd această chemare la arme. La 12 iunie Adunarea naţională a respins actul de punere sub acuzare, şi Montagne a părăsit parlamentul. Evenimentele de la 13 iunie sînt cunoscute: proclamaţia unei părţi a Montagnei prin care Bonaparte şi miniştrii lui au fost declaraţi ,,în afara Constituţiei“; demonstraţia Gărzilor naţionale democratice, care, nefiind înarmate, s-au risipit la prima ciocnire cu trupele lui Changarnier etc. etc. O parte din Montagne s-a refugiat în străinătate, alta a fost deferită înaltei curţi din Bourges, iar un regulament parlamentar a pus restul deputaţilor, ca pe nişte şcolari, sub supravegherea preşedintelui Adunării naţionale[N164]. La Paris a fost din nou proclamată starea de asediu, iar fracţiunea democrată a Gărzii sale naţionale a fost dizolvată. Astfel influenţa Montagnei în parlament şi puterea micii burghezii la Paris au fost zdrobite.

La Lyon, unde ziua de 13 iunie dăduse semnalul pentru o insurecţie sîngeroasă a muncitorilor, şi în cele cinci departamente învecinate a fost de asemenea proclamată starea de asediu, situaţie care mai dăinuie şi în momentul de faţă.

Grosul Montagnei îşi abandonase avangarda, refuzînd să semneze proclamaţia acesteia. Presa dezertase, numai două din ziare îndrăzniseră să publice proclamaţia. Mica burghezie şi-a trădat reprezentanţii; Gărzile naţionale erau absente sau, acolo unde apăreau, împiedicau ridicarea baricadelor. Reprezentanţii au înşelat mica burghezie; pretinşii adepţi din rîndurile armatei nu se vedeau nicăieri. În sfîrşit, în loc să împrumute de la proletariat forţe, partidul democrat îl contaminase cu propria sa slăbiciune, şi, aşa cum se întîmplă de obicei cînd democraţii săvîrşesc fapte eroice, conducătorii au avut satisfacţia să-şi poată acuza „poporul“ de dezertare, iar poporul a avut satisfacţia să-şi poată acuza conducătorii de escrocherie.

Rareori a fost anunţată o acţiune cu mai mult tămbălău decît iminenta campanie a Montagnei; rareori un eveniment a fost trîmbiţat cu mai multă certitudine şi mai din timp decît în cazul de faţă victoria inevitabilă a democraţiei. Fără îndoială că democraţii cred în trîmbiţele la ale căror sunete s-au dărîmat zidurile Ierihonului. Şi, ori de cîte ori se află în faţa meterezelor despotismului, ei încearcă să repete această minune. Dacă Montagne voia să biruie în parlament, ea nu trebuia să cheme la arme. Dacă a chemat la arme în parlament, ea nu trebuia să aibă o atitudine parlamentară pe stradă. Dacă s-a gîndit în mod serios la o demonstraţie paşnică, era stupid să nu prevadă că va fi întîmpinată cu armele. Dacă intenţiona să dea o luptă adevărată, era ciudat să depună armele cu care trebuia dusă lupta. Dar ameninţările revoluţionare ale mic-burghezilor şi ale reprezentanţilor lor democraţi nu sînt decît încercări de a intimida adversarul. Şi dacă ajung în impas, dacă au mers atît de departe încît sînt nevoiţi să-şi pună în practică ameninţările, o fac într-un mod echivoc, evitînd mai mult decît orice mijloacele care să ducă la atingerea scopului şi căutînd febril pretexte pentru a se lăsa înfrînţi. Uvertura răsunătoare care trîmbiţa lupta se pierde într-un mîrîit timid atunci cînd urmează să înceapă lupta; actorii încetează să se mai ia au serieux7), iar acţiunea se dezumflă ca un balon umplut cu aer pe care îl înţepi cu un ac.

Nici un partid nu exagerează mai mult mijloacele de care dispune, nici unul nu-şi face în chip mai uşuratic iluzii asupra situaţiei create decît partidul democrat. Pentru că o parte a armatei votase pentru ea, Montagne era convinsă că armata se va răscula pentru a o susţine. Şi cu ce prilej? Cu un prilej care — din punct de vedere al trupelor — nu avea alt sens decît acela că revoluţionarii s-au situat de partea soldaţilor Romei, împotriva soldaţilor francezi. Pe de altă parte, amintirile despre zilele din iunie 1848 erau încă prea proaspete pentru ca proletariatul să nu simtă o adîncă aversiune faţă de Garda naţională, iar conducătorii societăţilor secrete să nu nutrească o adîncă neîncredere faţă de conducătorii democraţi. Pentru aplanarea acestor diferende ar fi trebuit să fie în joc importante interese comune. Violarea unui articol abstract al constituţiei nu prezenta un astfel de interes. Oare constituţia nu fusese violată pînă atunci în repetate rînduri, după cum asigurau înşişi democraţii? Oare nu fusese înfierată constituţia de ziarele cele mai populare ca fiind o ticluire contrarevoluţionară? Democratul însă — pentru că reprezintă mica burghezie, adică o clasă de tranziţie, în sînul căreia se tocesc deopotrivă interesele a două clase — îşi închipuie că se situează în genere deasupra antagonismului de clasă. Democraţii admit că au în faţa lor o clasă privilegiată, dar socotesc că ei împreună cu toate celelalte pături ale naţiunii formează poporul. Ceea ce reprezintă ei este dreptul poporului, ceea ce-i interesează pe ei sînt interesele poporului. De aceea, cînd o luptă e iminentă, ei nu au nevoie să examineze interesele şi poziţiile diferitelor clase. Ei n-au nevoie să-şi cîntărească cu prea multă minuţiozitate propriile lor mijloace. Ei n-au decît să dea semnalul, pentru ca poporul să se arunce cu toate inepuizabilele lui resurse împotriva asupritorilor. Şi dacă în realitate reiese că interesele democraţilor nu prezintă interes şi că puterea lor e neputinţă, de vină sînt sau sofiştii perfizi, care dezbină poporul indivizibil în diferite tabere duşmane, sau armata care era prea abrutizată şi prea orbită ca să priceapă că scopurile pure ale democraţiei sînt spre binele ei, sau totul a dat greş din cauza unui amănunt de execuţie, sau, în sfîrşit, o întîmplare neprevăzută a dus de rîndul acesta la un eşec. În orice caz, democratul iese din cea mai ruşinoasă înfrîngere tot atît de imaculat pe cît de inocent intrase în luptă, iese cu convingerea nou formată că trebuie să învingă, că nu el însuşi şi partidul său trebuie să abandoneze vechiul punct de vedere, ci, invers, că împrejurările trebuie să se coacă.

Nu trebuie deci să ne închipuim că Montagne, decimată, frîntă şi umilită de noul regulament parlamentar, era chiar atît de nenorocită. Dacă 13 iunie a înlăturat pe conducătorii ei, pe de altă parte, aceeaşi zi a făcut loc unor „talente“ de mîna a doua, care se simţeau măgulite de noua lor situaţie. Dacă neputinţa lor în parlament nu mai putea fi pusă la îndoială, acum erau în schimb îndreptăţiţi să-şi limiteze activitatea la explozii de indignare morală şi la declamaţii zgomotoase. Dacă partidul ordinii îi prezenta drept ultimii reprezentanţi oficiali ai revoluţiei, întruchiparea tuturor ororilor anarhiei, ei puteau fi în realitate cu atît mai banali şi mai modeşti. Iar în ceea ce priveşte înfrîngerea de la 13 iunie, ei se consolau cu exclamaţia profundă: „Să îndrăznească numai să se atingă de votul universal! Îi vom arăta noi cine sîntem. Nous verrons!“8)

În ceea ce priveşte pe montagnarzii refugiaţi în străinătate, ajunge să menţionăm aici că Ledru-Rollin, pentru că reuşise să distrugă iremediabil, în mai puţin de două săptămîni, puternicul partid în fruntea căruia se afla, s-a socotit după aceasta chemat să formeze un guvern francez in partibus9); că figura sa, privită de la distanţă, desprinsă de cîmpul de acţiune, părea să crească pe măsură ce nivelul revoluţiei scădea şi mărimile oficiale ale Franţei oficiale deveneau tot mai minuscule; că a putut figura drept candidat republican în 1852; că trimitea periodic circulare către valahi şi alte popoare prin care îi ameninţa pe despoţii de pe continent cu faptele sale vitejeşti şi cu cele ale aliaţilor săi. Oare Proudhon nu avea de loc dreptate cînd le striga acestor domni: „Vous n'êtes que des blagueurs!“10)

La 13 iunie partidul ordinii nu numai că a sfărîmat puterea Montagnei, dar a adoptat, totodată, principiul subordonării constituţiei hotărîrilor majorităţii Adunării naţionale. Şi iată ce înţelegea el prin republică: burghezia domină în cadrul unor forme parlamentare, fără ca dominaţia ei să fie îngrădită, ca sub monarhie, de un veto al puterii executive sau de dreptul acesteia de a dizolva parlamentul. Aceasta este, potrivit definiţiei lui Thiers, republica parlamentară. Dar dacă burghezia şi-a asigurat, la 13 iunie, puterea nelimitată înăuntrul parlamentului, nu a dat ea oare parlamentului însuşi o lovitură nimicitoare, slăbindu-l în faţa puterii executive şi a poporului prin faptul că a îndepărtat din parlament fracţiunea lui cea mai populară? Predînd parchetelor fără multe formalităţi un mare număr de deputaţi, parlamentul a anulat propria lui imunitate parlamentară. Regulamentul umilitor căruia i-au fost supuşi deputaţii Montagnei ridica prestigiul preşedintelui republicii în aceeaşi măsură în care cobora prestigiul fiecărui reprezentant al poporului în parte. Stigmatizînd insurecţia, dezlănţuită pentru apărarea constituţiei, ca un act anarhic tinzînd la răsturnarea societăţii, burghezia şi-a răpit sie însăşi dreptul de a face apel la insurecţie în cazul că puterea executivă ar voi să violeze constituţia împotriva ei. Şi ironia istoriei a vrut ca generalul Oudinot, care bombardase Roma din ordinul lui Bonaparte, provocînd astfel în mod direct rebeliunea constituţională din 13 iunie, să fie recomandat cu mari stăruinţe, dar fără succes, poporului la 2 decembrie 1851 de către partidul ordinii ca apărător al constituţiei împotriva lui Bonaparte. Un alt erou al lui 13 iunie, Vieyra, care fusese elogiat de la tribuna Adunării naţionale pentru fărădelegile comise, în fruntea unei bande formată din Gărzi naţionale, aparţinînd marii finanţe, în localurile unor ziare democratice, acelaşi Vieyra era iniţiat în complotul lui Bonaparte şi a contribuit în mare măsură ca Adunarea naţională să fie lipsită, în clipele ei de agonie, de orice ajutor din partea Gărzii naţionale.

13 iunie mai avea şi altă semnificaţie. Montagne a vrut să obţină cu tot dinadinsul punerea sub acuzare a lui Bonaparte. Înfrîngerea ei a însemnat deci o victorie directă a lui Bonaparte, un triumf personal asupra duşmanilor săi democraţi. Partidul ordinii a obţinut această victorie, Bonaparte nu avea decît s-o consemneze în contul său. Ceea ce a şi făcut. La 14 iunie se putea citi pe zidurile Parisului o proclamaţie în care preşedintele, chipurile, fără a fi făcut ceva pentru aceasta, împotriva voinţei sale, numai sub presiunea evenimentelor, ieşea din izolarea sa monahală, se plîngea pe tonul unei virtuţi neînţelese de calomniile adversarilor săi şi, identificînd în aparenţă persoana sa cu cauza ordinii, identifica în realitate cauza ordinii cu propria sa persoană. În afară de aceasta, deşi Adunarea naţională aprobase ulterior expediţia împotriva Romei, iniţiatorul ei era Bonaparte. După ce îl reinstalase pe marele preot Samuel la Vatican, Bonaparte putea spera că va intra, ca un nou rege David, la Tuilerii[N165]. Îi cîştigase de partea sa pe popi.

Rebeliunea din 13 iunie s-a mărginit, după cum am văzut, la o paşnică demonstraţie de stradă. În lupta împotriva ei nu se puteau deci cuceri nici un fel de lauri războinici. Totuşi, în acea epocă, săracă în eroi şi în evenimente, partidul ordinii a transformat această bătălie fără vărsare de sînge într-un al doilea Austerlitz[N166]. Tribuna şi presa slăveau armata ca forţă a ordinii, în opoziţie cu masele populare, expresie a neputinţei anarhiei, şi pe Changarnier ca „bastion al societăţii“ — mistificare în care, în cele din urmă, a ajuns să creadă şi el. Între timp însă unităţile militare suspecte au fost pe ascuns îndepărtate din Paris, regimentele care în timpul alegerilor au dat dovadă de o stare de spirit democratică au fost exilate din Franţa în Algeria, elementele recalcitrante din rîndurile armatei au fost mutate în unităţi disciplinare; în sfîrşit, presa era sistematic izolată de cazarmă şi cazarma de societatea civilă.

Am ajuns aici la cotitura decisivă a istoriei Gărzii naţionale franceze. În 1830 ea hotărîse soarta restauraţiei. Sub Ludovic-Filip, fiecare rebeliune în care Garda naţională era de partea trupelor dădea greş. Cînd în februarie 1848 ea a avut o atitudine pasivă faţă de insurecţie şi o atitudine echivocă faţă de Ludovic-Filip, acesta s-a considerat pierdut, şi a fost într-adevăr pierdut. În felul acesta s-a înrădăcinat convingerea că revoluţia nu poate birui fără Garda naţională şi că armata nu poate ieşi biruitoare avînd împotriva ei Garda naţională. Aceasta era credinţa superstiţioasă a armatei în atotputernicia populaţiei civile. Zilele din iunie 1848, cînd întreaga Gardă naţională împreună cu trupele de linie au zdrobit insurecţia, au întărit şi mai mult această credinţă. După venirea la putere a lui Bonaparte, poziţia Gărzii naţionale a slăbit oarecum prin faptul că Changarnier a unit în mod anticonstituţional în mîinile sale, comandamentul ei cu comandamentul diviziei I a trupelor de linie.

După cum comandamentul Gărzii naţionale apărea acum ca un atribut al comandamentului militar suprem, tot astfel şi Garda naţională însăşi nu mai era decît o anexă a trupelor de linie. La 13 iunie ea a fost în cele din urmă sfărîmată — şi nu numai din cauză că, începînd din această zi, s-a trecut în toate colţurile Franţei la dizolvarea ei treptată, parte cu parte, pînă n-au rămas din ea decît frînturi. Demonstraţia de la 13 iunie a fost înainte de toate o demonstraţie a părţii democratice a Gărzilor naţionale. Este drept că ele nu au opus armatei armele, ci uniformele lor; dar tocmai această uniformă constituia talismanul. Armata s-a convins că această uniformă nu era decît o cîrpă de lînă ca oricare alta. Vraja s-a spulberat. În zilele din iunie 1848, burghezia şi mica burghezie, reprezentate prin Garda naţională, se uniseră cu armata împotriva proletariatului. La 13 iunie 1849 burghezia a pus armata să împrăştie Garda naţională mic-burgheză; la 2 decembrie 1851 nu mai exista nici Garda naţională burgheză, şi Bonaparte nu a făcut decît să constate acest fapt atunci cînd a iscălit ulterior decretul de dizolvare a ei. Astfel însăşi burghezia sfărîmase ultima armă de care dispunea împotriva armatei. Dar ea fusese nevoită să facă acest lucru din moment ce mica burghezie nu o mai urma ca vasal, ci o înfrunta ca rebel, aşa cum în genere a fost nevoită să sfărîme cu propria-i mînă toate mijloacele ei de apărare împotriva absolutismului de îndată ce devenise ea însăşi absolutistă.

Între timp, recucerirea puterii, care părea să fi fost pierdută în 1848 doar pentru a fi regăsită în 1849 eliberată de orice îngrădire, era sărbătorită de partidul ordinii prin invective împotriva republicii şi a constituţiei, prin blesteme la adresa tuturor revoluţiilor viitoare, prezente şi trecute, inclusiv a celei făcute de propriii lui conducători, şi în sfîrşit, prin legi care puneau căluş presei, suprimau dreptul de asociere şi statorniceau starea de asediu ca instituţie organică. Apoi Adunarea naţională şi-a suspendat şedinţele din mijlocul lunii august pînă la mijlocul lunii octombrie, după ce a numit o comisie permanentă pentru toată durata vacanţei. În cursul acestei vacanţe, legitimiştii puneau la cale intrigi cu Ems, orleaniştii cu Claremont, Bonaparte în turneele sale princiare prin ţară, iar consiliile departamentale în consfătuirile cu privire la revizuirea constituţiei, — fapte care se repetau regulat in timpul vacanţelor periodice ale Adunării naţionale şi de care mă voi ocupa abia cînd ele vor fi devenit evenimente. Aici mai trebuie remarcat doar că Adunarea naţională a procedat nepolitic dispărînd de pe arena politică pentru intervale mai îndelungate, lăsînd să apară în fruntea republicii o singură figură, fie şi lamentabilă, figura lui Ludovic Bonaparte, în timp ce partidul ordinii, spre indignarea publicului, se dezagrega în elementele lui componente regaliste, care aveau aspiraţii contradictorii în ceea ce pliveşte restaurarea. Ori de cîte ori înceta în timpul acestor vacanţe zgomotul asurzitor al parlamentului, corpul său dizolvîndu-se în naţiune, se vedea limpede că un singur lucru mai lipsea pentru a desăvîrşi fizionomia adevărată a acestei republici: să permanentizeze vacanţa parlamentului şi să înlocuiască deviza ei: Liberté, égalité, fraterniteé, prin cuvintele fără echivoc: Infanterie, Cavalerie, Artilerie!

 

 

 

IV

 


 

1). - senatori. - Nota trad. Editurii Politice

2). Intrarea în Elysée, reşedinţa preşedintelui. - Nota red. Editurii Politice

3). - o jalnică anexă. - Nota trad. Editurii Politice

4). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică. 1960, 359-364. - Nota trad. Editurii politice

5). - la infinit. - Nota trad. Editurii politice

6). - dughengii. - Nota trad. Editurii politice

7). - în serios. - Nota trad. Editurii politice

8). - Vom vedea. - Nota trad. Editurii politice

9). - pur nominal, în străinătate. - Nota trad. Editurii politice

10). - „Nu sînteţi decît nişte farsori!“. - Nota trad. Editurii politice

 

 


 

[N160]. La 16 aprilie 1848, la Paris, a fost împrăştiată de către Garda naţională burgheză o demonstraţie paşnică a muncitorilor care voiau să înmîneze guvernului provizoriu o adresă adoptată pe Cîmpul lui Marte şi o colectă patriotică.

La 15 mai 1848 muncitorii şi meseriaşii din Paris au pătruns, cu ocazia unei demonstraţii populare, în sala de şedinţe a Adunării naţionale constituante, pe care au dizolvat-o, şi au încercat să formeze guvern revoluţionar. Demonstranţii au fost însă alungaţi în scurtă vreme de Garda naţională şi de trupele regulate. Conducătorii muncitorilor (printre care şi Blanqui) au fost arestaţi.  - Nota red. Editurii Politice (nota 161, vol. 1)

[N161]. Fronda — mişcare opoziţionistă, lipsită de unitate şi hotărîre, îndreptată împotriva absolutismului din Franţa în anii cînd Ludovic al XIV-len era încă minor şi era instituită regenţa reginei Ana (1648—1653); istoria frondei a avut două etape — fronda parlamentară, condusă de burghezie, şi fronda prinţilor, condusă de aristocraţia feudală.  - Nota red. Editurii Politice (nota 162, vol. 1)

[N162]. Peter Schlemihl — eroul unei povestiri a poetului romantic german Adalbert von Chamisso, intitulată „Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl“; în această povestire se arată cum Peter Schlemihl şi-a vîndut umbra în schimbul unei pungi miraculoase.  - Nota red. Editurii Politice (nota 163, vol. 1)

[N163]. Ems, iar în deceniul al 6-lea şi Veneţia erau reşedinţele pretendentului legitimist la tronul Franţei — contele Chambord (ulterior Henric al V-lea).

La Claremont, în apropiere de Londra, a trăit Ludovic-Filip, care după revoluţia din februarie a fugit în Anglia.  - Nota red. Editurii Politice (nota 164, vol. 1)

[N164]. După evenimentele de la 13 iunie 1849, 40 de deputaţi au fost arestaţi preventiv. Cîţiva conducători ai Montagnei (vezi adnotarea 136) au fost aruncaţi în închisori, alţii au fugit (de pildă Ledru-Rollin). Adunarea naţională a adoptat, cu majoritate de voturi, un regulament care îngrădea libertatea cuvîntului pentru deputaţi şi conferea preşedintelui dreptul de a-i exclude pe deputaţi sau de a le retrage diurnele.  - Nota red. Editurii Politice (nota 165, vol. 1)

[N165]. Aluzie la planurile lui Ludovic Bonaparte, care aspira să primească coroana Franţei din mîinile papei Pius al IX-lea. Conform legendei biblice, David, regele evreilor, a fost uns rege de prorocul Samuel.  - Nota red. Editurii Politice (nota 166, vol. 1)

[N166]. La Austerlitz (Moravia) armatele aliate ruse şi austriece au suferit o înfrîngere zdrobitoare din partea lui Napoleon I.  - Nota red. Editurii Politice (nota 160, vol. 1)