După ce am analizat, atît cît era posibil într-o expunere atît de sumară, natura valorii, a valorii oricărei mărfi, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra valorii specifice a muncii. Şi aici vă voi uimi din nou afirmînd un lucru care poate să pară paradoxal. Sînteţi cu toţii convinşi că ceea ce vindeţi zilnic este munca voastră, că, prin urmare, munca are un preţ, iar dat fiind că preţul unei mărfi nu este decît expresia în bani a valorii ei, desigur că trebuie să existe un asemenea lucru cum este valoarea muncii. Totuşi un asemenea lucru ca valoarea muncii în sensul obişnuit al cuvîntului nu există. Am văzut că cantitatea de muncă necesară cristalizată într-o marfă constituie valoarea ei. Cum am putea noi, aplicînd această noţiune de valoare, să determinăm valoarea - să zicem - a unei zile de muncă de 10 ore? Cîtă muncă conţine această zi de muncă? O muncă de 10 ore. A spune despre valoarea unei zile de muncă de 10 ore că este egală cu o muncă de 10 ore sau cu o cantitate de muncă cuprinsă în această zi de muncă ar fi o tautologie, ba, chiar mai mult, o absurditate. Bineînţeles, după ce vom fi desluşit sensul adevărat, dar ascuns al expresiei „valoare a muncii“, vom fi în stare să explicăm această aplicare iraţională şi în aparenţă imposibilă a noţiunii valoare, tot aşa cum sîntem în stare să cunoaştem mişcarea aparentă a corpurilor cereşti după ce am desluşit mişcarea lor reală.
Ceea ce vinde muncitorul nu este direct munca lui, ci forţa lui de muncă, pe care o pune vremelnic la dispoziţia capitalistului. Aceasta este atît de adevărat, încît - nu ştiu cum e în Anglia, dar în tot cazul în unele ţări de pe continent - s-a stabilit prin lege maximum de timp pe care este îngăduit să se vîndă forţa de muncă. Dacă s-ar îngădui să se vîndă forţa de muncă pe un timp oricît de lung, atunci sclavia ar fi imediat restabilită. Dacă o astfel de vînzare s-ar face, de pildă, pe întreaga durată a vieţii muncitorului, el ar deveni prin aceasta dintr-o dată sclavul pe viaţă al patronului său.
Unul dintre cei mai vechi economişti şi mai originali filozofi ai Angliei, Thomas Hobbes, a sesizat în mod instinctiv în „Leviathanul“ său acest fapt, care n-a fost observat însă de nici unul dintre urmaşii săi. El spune:
„Valoarea[1] unui om, ca şi a tuturor celorlalte lucruri, este preţul său, adică ceea ce se dă pentru folosirea forţei lui“.
Pornind de la această bază, vom putea determina valoarea muncii, ca şi pe aceea a tuturor celorlalte mărfuri.
Dar înainte de a face acest lucru, ar trebui să punem întrebarea cum a apărut acest fenomen ciudat, anume că pe piaţă găsim, pe de o parte, o categorie de cumpărători posesori de pămînt, maşini, materii prime şi mijloace de subzistenţă, care toate, în afară de pămînt nelucrat, sînt produse ale muncii, iar pe de altă parte o categorie de vînzători care nu au nimic de vîndut în afară de forţa lor de muncă, braţele lor de muncă şi mintea lor; că unii cumpără necontenit pentru a realiza un profit şi a se îmbogăţi, pe cînd ceilalţi vînd necontenit pentru a-şi cîştiga existenţa? Cercetarea acestei probleme ar însemna o cercetare a ceea ce economiştii numesc „acumularea preliminară sau primitivă“, dar care ar trebui să fie numită expropriere primitivă. Am afla că această aşa-numită acumulare primitivă nu înseamnă altceva decît un şir de procese istorice care au avut ca rezultat lichidarea unităţii existente înaintate dintre cel ce munceşte şi mijloacele lui de muncă. O astfel de cercetare depăşeşte însă cadrul subiectului pe care mi l-am propus. O dată înfăptuită separarea omului muncii de mijloacele lui de muncă, aceasta se menţine şi se reproduce pe o scară tot mai largă, pînă ce o nouă şi radicală revoluţie în modul de producţie nu o va desfiinţa din nou şi nu va restabili unitatea, existentă iniţial, într-o formă istorică nouă.
Care este, aşadar, valoarea forţei de muncă?
Ca şi valoarea oricărei alte mărfi, valoarea forţei de muncă este determinată de cantitatea de muncă necesară pentru producerea ei. Forţa de muncă a unui om nu există decît în personalitatea sa vie. Pentru a putea creşte şi a se menţine în viaţă, omul trebuie să consume o anumită cantitate de mijloace de subzistenţă. Dar omul, ca şi maşina, este supus uzurii şi trebuie să fie înlocuit printr-un alt om. în afară de cantitatea de mijloace de subzistenţă necesară pentru propria lui întreţinere, el mai are nevoie de o altă cantitate de mijloace de subzistenţă pentru a-şi creşte copiii, care vor trebui să-l înlocuiască pe piaţa muncii şi să perpetueze neamul muncitorilor. Mai mult, pentru ca muncitorul să-şi poată dezvolta forţa de muncă şi să poată dobîndi o anumită calificare, mai trebuie cheltuită o anumită cantitate de valoare. Pentru scopul nostru este suficient să examinăm numai munca medie, a cărei învăţare şi perfecţionare necesită cheltuieli cu totul neînsemnate. Mă folosesc de această ocazie pentru a face următoarea remarcă: întrucît cheltuielile de producţie a forţei de muncă de calitate diferită sînt diferite, tot aşa şi valoarea forţei de muncă folosită în diferite ramuri de producţie este diferită. De aceea revendicarea salariului egal se bazează pe o eroare, este o dorinţă absurdă, care nu poate fi împlinită. Ea este rodul radicalismului fals şi superficial care acceptă premisele, dar încearcă să ocolească concluziile. Pe baza sistemului muncii salariate, valoarea forţei de muncă se stabileşte în acelaşi mod ca şi aceea a oricărei alte mărfi; şi, deoarece diferite feluri de forţe de muncă au valori diferite, adică necesită pentru producerea lor cantităţi de muncă diferite, ele trebuie plătite pe piaţa muncii cu preţuri diferite. A revendica o remunerare egală sau cel puţin echitabilă pe baza sistemului muncii salariate este tot una cu a revendica libertatea pe baza sistemului sclaviei. Problema nu este ce anume consideraţi că este just şi echitabil. Problema constă în următoarele: ce este necesar şi inevitabil într-un sistem de producţie dat?
Din cele expuse, este limpede că valoarea forţei de muncă este determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare pentru producerea, dezvoltarea, menţinerea şi perpetuarea forţei de muncă.
[1]. În manuscris: value or worth. - Nota red. Editurii Politice